+ Macarie,

Din mila şi purtarea de grijă a Celui Preaînalt 
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române 
a Europei de Nord,

Iubiţilor fraţi preoţși diaconi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor al lui Dumnezeu, har, pace, liniște și bucurie de la Hristos Cel născut în ieslea Betleemului șîn ieslea inimilor noastre, iar din parte-mi părintească și frățească îmbrăţişare!

 

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,

Iubiţi fraţşi surori împreună-rugători,

 

Iată, la plinirea vremii” (Galateni 4, 4) cum Hristos se naște dintr-o Sfântă Fecioară într-o smerită iesle a necuvântătoarelor. Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat, făcându-se asemenea nouă, afară de păcat, ca, astfel, prin asemănare, să ne redea demnitatea originară și să ne aducă înapoi, la dragostea cea dintâi dintre om și Creatorul Său. Nu putea fi altul care să ne scape din povara păcatelor și din tirania celui viclean. Niciun om nu putea să înalțe omenirea din căderea unde a prăvălit-o vrăjmașul mântuirii noastre. Niciun om nu putea să se salveze nici măcar pe el însuși de tirania păcatului. De aceea, chiar și drepții, înainte de venirea lui Hristos, se duceau în „întuneric șîn umbra morții” (Isaia 9, 1)De aceea, omenirea aștepta, într-un suspin, izbăvirea care a venit, însă altfel decât se așteptau vechii iudei.

A venit Însuși Domnul. Nu a venit un alt profet, oricât de mare ar fi fost acela, ci a venit El Însuși, „Chip de rob luând(Filipeni 2, 7)A venit, însă, smerit, blândfără a zdrobi trestia frântă, fără a stinge feștila fumegândă” (Isaia 42, 3)Adică a venit ca să tămăduiască, să vindece, să lege rănile celor căzuți și să reaprindă focul iubirii celei dintâi. Această smerire până la capăt se arată încă de la Nașterea Sa, care are loc într-o peșteră transformată în grajd, în cel mai umil loc cu putință, acolo, la marginea cetății, unde erau adăpostite animalele.

Cum răspunde omenirea acestui Eveniment al Întrupării Celui Ales? Pe de o parte, Ierusalimul, centrul societății vechilor iudei, în frunte cu regele și cărturarii, se tulbură. Din această tulburare grozavă va urma una dintre cele mai cumplite atrocități din istoria umanității: uciderea pruncilor. Acest Ierusalim al puterii era idolatru, chiar dacă, în aparență, respecta legea dreaptă a lui Moise. Idolatriza puterea, banii, strălucirea. Pentru a le păstra pe toate acestea, era în stare, așa cum a și făcut, să calce și peste trupurile firave ale pruncilor spintecați din Betleem. Pe de altă parte, oamenii cei mai simpli, păstorii, alături de cei trei magi, trei străini de neamul iudeu, s-au închinat Pruncului din iesle. Așa cum spun Sfinții Părinți, acești magi, la care se adaugă păstorii, alcătuiesc și prefigurează Biserica lui Hristos.

 

 

Iubiții mei frațși surori

pentru care S-a întrupat Hristos,

 

Aș vrea să ne oprim mai mult asupra acestei imagini a Pruncului din iesle, înconjurat de cei trei magi și de păstori. Iată, acolo, în acel colț smerit, umil, răsare, pentru întâia oară, Soarele dreptății, cel care vine, după cum a profețit însăși Maica Sa, Fecioara Maria, „ca să-i coboare pe cei puternici de pe tronuri, să-i înalțe pe cei smeriți, să-i umple de bunătăți pe cei flămânzi și să-i scoată pe cei bogați afară, deșerți (Luca 1, 52-53)Puternice, zguduitoare cuvinte! La ce se referă ele, oare? Căci vedem, precum psalmistul, că împotrivitorii lui Dumnezeu n-au necazuri și tari sunt când lovesc ei, că aceștia nu au parte de osteneli omenești și, nedreptate grăind de sus, fac ca poporul să se ia după ei (cf. Psalmul 72, 4-10).

Însă Domnul Hristos nu a venit printre noi ca un oarecare revoluționar sau reformator care înlocuiește o clasă de privilegiați cu o alta. El nu a venit pentru a înlocui niște bogați cu alți bogați, niște conducători cu alți conducători, niște elite cu alte elite. El a venit să ne scoată tocmai din cercul nostru strâmt și vicios al nedrep-tății făcute în numele unei iluzorii dreptăți omenești. El a venit să ne cheme să fim cetățeni ai Împărăției Sale. El pentru aceasta S-a născut: să ne aducă, prin libera noastră voie, în Împărăția Cerurilor.

Închinându-se Pruncului Sfânt, cei trei magi și păstorii au fost scăldați, lăuntric, de razele Soarelui dreptății. Inimile lor, atunci, au fost aduse la unison, bătând în același ritm al dragostei dumnezeiești. Aceasta înseamnă a fi în Biserică: a aduce, împreunăînchinare Dumnezeului adevărat. A ne împărtăși, împreună, de razele harului dumnezeiesc. A fi o inimă și un cuget, deși suntem diferiți. A fi în Biserică este și trebuie să fie o experiențăcare depășește în intensitate șîn profunzime orice altăexperiență socială umană. A fi în Biserică înseamnă cea mai adâncă experiență a frățietății, a împreună-pătimirii, împreună-nădăjduirii șîmpreună-iubirii Aceluiași Dumnezeu. 

Cei trei magi și păstorii de la Nașterea Domnului nu au mai fost niciodată aceiași după teofania din grajdul acela smerit care-L găzduia pe Domnul. Așa și cei care se împărtășesc din Potirul Bisericii, ar trebui să nu mai fie niciodată aceiași. Ei descoperă în Biserică unicul loc adevărat din această lume, spațiul unde nu mai contează obrazul social, ci inima, dispoziția de a sluji, de a împlini cuvântul care ne cheamă ca pe noi înșine, unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Când intrăm în Biserică, ar trebui să renunțăm la toate însemnele distinctive pe care le purtăm în lume spre a întemeia toate legăturile cu aproapele nostru numai în Hristos.

  

  Iubiții mei fii și fiice sufletești,

 

Să ne aducem aminte, acum, în fața pomului de Crăciun, când stăm împreună cu cei dragi înveliți în căldura căminului și a dragostei familiale, de toți copilașii care, în lumea aceasta largă, se găsesc în suferințe și în privațiuni, de toți copiii care pătimesc de pe urma cruzimii, răutății sau indiferenței din lume. Acum câteva săptămâni, atrăgeam atenția asupra crizei umanitare din Yemen. Zeci de mii de copii suferă de foame. Sunt mii de copii care mor pentru că nu au ce mânca. Cum este să fii părinte și să îți moară copilul de foame?! Există multă suferință cumplită, dragii mei. Unul din marii scriitori ai lumii, un iubitor al celor „obidiți și necăjiți”, Feodor Mihailovici Dostoievski, într-una din scrierile sale, povestește despre un copilaș care, din cauza sărăciei, de Crăciun, după ce își pierde mama bolnavă, rătăcește singurel pe străzile unui mare oraș. El vede, prin vitrine, pomi împodobiți cu toată splendoarea pentru sărbătoare, vede jucării, mâncare, lume prosperă. Dar nimeni nu-l face părtaș bucuriei Nașterii Domnului. Nimeni nu-l vede suferind, înghețat, înfometat. Până la urmă, copilașul ajunge să fie bătut. De frică și durere, se ascunde într-un ungher rece, unde se stinge din cauza gerului. Moare și ajunge în Rai. Mirat, el nu realizează unde se află, nu-și dă seama că a murit. Însă, o vede alături pe maica lui, fericită, luminoasă, și o mulțime de copii bucuroși: „Mamă! Mamă! Ah, ce bine e aici, mamă! (…) Cine sunteți voi, băieților? Cine sunteți voi, fetițelor?” Și aude de la aceștia: „Suntem la bradul lui Hristos, îi răspund ei. Hristos are întotdeauna în ziua asta un brad pentru copiii mici care nu au bradul lor acolo (în această lume ‒ n.n.)”. Și toți acești inocenți sunt ca și băiețelul nostru: au murit fie de foame, fie de frig, fie la pieptul secat al maicilor lor, fie pe străzi, zdrobiți, uitați. „Dar ei toți sunt acum aici și toți sunt ca niște îngeri, toți sunt la Hristos și El însuși este printre ei, întinde mâinile peste ei și îi binecuvântează…”

Of, iubiții mei, dacă acești copilași care mor din cauza răutății oamenilor sunt împreunã cu Hristos, ce se va întâmpla însă cu cei care au parte de toate bucuriile, de tot huzurul acestei lumi și care, ca în povestea lui Dostoievski, nu îi fac părtași pe cei mici și sărmani prosperității lor? Cu adevărat, înfricoșător este răspunsul la această întrebare, dacă ne gândim la pilda bogatului și a săracului Lazăr din Evanghelie!

Mai este însă o mare nedreptate, strigătoare la cer, care se face asupra copilașilor din lumea întreagă. O nouăideologie a stricării firii umane vine să schimbe fațîntregii lumi. Șîncepe această schimbare tocmai prin copii. Nu îi ucide prin înfometare, ci caută să-i ucidăsufletește. Caută să-i pervertească, să-i murdărească, să le răpească darul lor cel mai scump, inocența! Oh, scumpii mei, a perverti astfel un copilaș, un suflet neprihănit, înseamnă „urâciunea pustiirii, ce s-a zis prin Daniel prorocul, stând în locul cel sfânt (Matei 24, 15)Căci nu știți, oare, că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi? (1 Corinteni 6, 19). Cu atât mai mult copiii, ei sunt temple ale Duhului Sfânt, mai mult decât noi, prin nevinovăția lor. Or, a le ucide inocența prin aceste pervertiri programate, înseamnă a pune urâciunea urâciunilor în locul cel sfânt, adică în inima și în mintea acestora. Să nu ne amăgim, o lume clădită pe astfel de nenorociri este supusă urgiei lui Dumnezeu. „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta! (Psalmi 118, 126).

  

Preaiubiții mei,

 

Atunci când venim la Sfânta Liturghie, de multe ori ni se pare că suntem singuri într-o mulțime. Ni se pare că ne aflăm laolaltă mai mult accidental. Cu dragoste și durere vă spun, nu putem traversa vremurile acestea tulburate, confuze, violente, dacă vom rămâne așa. Ce ne poate salva în aceste zile? Frățietatea întemeiată pe viața în Hristos. Numai așa ne vom izbăvi de puținătatea sufletului și de viforul ispitelor și al manipulărilor. Numai așa, alcătuind o turmă cât de mică, dar unită, vom asculta doar de Păstorul cel Bun, iar nu de cei care se cred tari și amăgesc mulțimile spre scopuri profitabile doar pentru ei.

Acestea sunt cu atât mai mult valabile pentru noi, românii din diaspora. Iată-ne, risipiți pretutindeni, departe de casele noastre părintești, departe de meleagurile noastre natale, departe de țară și de glie. Dezrădăcinați fiind, continuăm, însă, să purtăm în inimile noastre dorul țării, al părinților și al bunilor pe care i-am lăsat în urmă, dorul colindelor și al bunei miresme a sărbătorilor de odinioară. Suntem aici, departe de copilăria și tinerețile noastre, dar putem și trebuie să fim aproape de Pruncul Cel Sfânt născut în ieslea Betleemului. Putem și trebuie să fim asemenea magilor străini, călăuziți de Steaua cea minunată spre Hristos. Să transformăînstrăinarea noastră de țară îînstrăinare de lume, iar șederea noastră sub Steaua Polară în năzuință către Cer și călăuzire către Mântuitorul, Cel care astăzi unește Cerul cu Pământul prin Întruparea Sa.  Iar risipirea să o transformăm în prilej de frățietate și de strângere a rândurilor, astfel încât să auzim de la Domnul cuvintele: Nu te teme turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit săvă dea vouă Împărăţia (Luca 12, 32). 

Minunându-ne de pronia lui Dumnezeu și călăuziți fiind de Steaua Betleemului, să ne închinăm împreună cu magii și păstorii Pruncului Iisus din iesle și Prea-curatei Sale Maici, ca apoi, în aceste ținuturi nordice, sub Steaua Polară, să îi aducem continuu închinare și ofrandă în Betleemul Bisericii, primindu-L pe așternutul proaspăt din ieslea inimii noastre. Să punem la suflet cuvintele Maicii Domnului și să ne închinăm viețile Pruncului Întâi-Născut, ca cel mai de preț dar pe care i-L putem aduce!

Al Vostru slujitor, frate și prieten, de tot binele voitor și fierbinte rugător,

 

+ Părintele Episcop Macarie